Orbire vindecată și orbirea lăuntrică care refuză lumina sau a rămâne în întuneric

Vindecarea orbilor ocupă, în Evanghelia după Matei și în cea după Ioan, un loc aparte între minunile Mântuitorului. Doi orbi se țin după Iisus strigând „Miluiește-ne pe noi, Fiule al lui David”. În relatarea lui Ioan, orbul din naștere e vindecat cu tină și salivă, într-o sâmbătă, spre indignarea fariseilor. Dincolo de miracolul propriu-zis, aceste episoade pun o întrebare care izbucnește și traversează două milenii, găsindu-ne exact acolo unde suntem, în epoca ecranelor, a consumerismului și a legăturilor de familie tot mai subțiri. Cine mai sunt orbii? Doar deficienții de vedere? Și câți dintre noi, dacă am fi vindecați, am avea curajul orbului din Capernaum să mărturisim public Lumina lumii, înfruntând „gura lumii” de altădată, extinsă azi la scară planetară prin social media?

Vindecarea orbilor nu este doar o minune consemnată în Evanghelia după Matei și Ioan. Este o filă, ca de obicei, cu două fețe. Pe o față, vedem doi oameni fără vedere care aleargă, la propriu, după Cel despre care cred că îi poate vindeca. Pe cealaltă, o categorie de oameni cu ochii perfect funcționali, fariseii, care privesc minunea și văd în ea lucrarea diavolului.

Între aceste două feluri de a (nu) vedea se joacă, de fapt, întreaga dramă. Orbirea trupului se vindecă cu o atingere, dar orbirea sufletului rezistă și în fața evidenței. Iar întrebarea pe care textul o strecoară, discret, până în prezentul nostru saturat de imagini este una singură: noi, cei care vedem totul, pe toate ecranele, în orice moment, de la o revoluție transmisă în direct la o explozie sau ieșirea din ou a puilor unei specii pe cale de dispariție, mai vedem, oare, ceva cu adevărat? Căci Lumina lumii, cum avea să spună Iisus despre Sine, nu se adresează retinei, ci inimii.Isus și vindecarea orbului, miniatură, secolul al VI-lea
Codex Sinopensis, descoperită în Sinope (Turcia), este păstrat la Biblioteca Națională a Franței, Paris.

Doi orbi, o singură strigare. „Miluiește-ne pe noi, Fiule al lui David!”

Scena de la Matei este de o simplitate cinematografică: „Plecând Iisus de acolo, doi orbi se țineau după El strigând și zicând: Miluiește-ne pe noi, Fiule al lui David” (Matei 9, 27). Doi oameni care nu văd drumul, dar aleargă. Nu văd chipul Celui strigat, dar Îi cunosc identitatea mesianică, numindu-l „Fiul lui David”. O fac mai limpede decât cărturarii care studiaseră o viață proorociile.

De ce doi? Poate pentru că doi ochi are omul, pentru o vedere deplină, iar imaginea celor doi orbi mergând împreună, sprijinindu-se unul pe altul în întunericul comun, este ea însăși o parabolă a omenirii care bâjbâie în pereche, în familie, în comunitate, căutând lumina.

Evanghelia notează apoi un detaliu esențial. Iisus nu îi vindecă pe stradă, în văzul mulțimii. Așteaptă să intre în casă, iar acolo le pune întrebarea care condiționează totul: „Credeți că pot să fac Eu aceasta?”. Răspunsul lor, „Da, Doamne!”, a deschis cerul. „Atunci S-a atins de ochii lor, zicând: După credința voastră, fie vouă! Și s-au deschis ochii lor” (Matei 9, 28-30).

„După credința voastră”, nu după meritele voastre, nu după statutul social, nu după donațiile și sacrificiile de la templu. Credința este, aici, singura monedă care circulă. Iar porunca finală, aparent nedumeritoare, „Vedeți, nimeni să nu știe”, arată un Vindecător care fuge de publicitate exact în măsura în care vindecații nu se pot abține să nu-L vestească „în tot ținutul acela”. O discreție divină întâlnind o recunoștință incapabilă să tacă. Cine dintre noi, scăpat de un întuneric de o viață, ar fi păstrat secretul?

Și, mai mult, cine dintre noi n-ar posta în social-media o asemenea faptă? Cu siguranță, nu oamenii politici care merg la sinistrați, însoțiți de echipele de filmare.

Mutul posedat. „Niciodată nu s-a arătat așa în Israel”

Abia plecaseră cei doi vindecați, că un alt suferind este adus înaintea lui Iisus: „un om mut, având demon” (Matei 9, 32). De data aceasta, Evanghelia nu descrie niciun gest, niciun cuvânt, niciun ritual. Exorcizarea se petrece fără vreun eveniment special, aproape în treacăt, iar accentul relatării cade în întregime pe reacția privitorilor. „Și fiind scos demonul, mutul a grăit. Iar mulțimile se minunau zicând: Niciodată nu s-a arătat așa în Israel” (Matei 9, 33).

Niciodată. Într-un popor care Îi văzuse pe Moise despicând marea și pe Ilie coborând foc din cer, cuvântul acesta cântărește enorm. Și totuși, exact în clipa culminantă a uimirii colective, apare contrapunctul otrăvit. „Dar fariseii ziceau: Cu domnul demonilor scoate pe demoni” (Matei 9, 34). Iată prima formă de orbire care nu ține de ochi. E cea care privește binele evident și îl etichetează drept rău, pentru că binele acela nu vine pe canalele omologate de ea.

Iisus nu se oprește să polemizeze, să-și susțină nevinovăția, răspunsul Lui este continuarea lucrării. El „străbătea toate cetățile și satele, învățând în sinagogile lor, propovăduind Evanghelia împărăției și vindecând toată boala și toată neputința în popor” (Matei 9, 35). Iar motivul acestei campanii neobosite de vindecare este numit explicit, într-unul dintre cele mai duioase versete ale întregii Scripturi: „I s-a făcut milă de ele, că erau necăjite și rătăcite ca niște oi care n-au păstor” (Matei 9, 36). Vindecarea trupurilor și curățirea sufletelor celor posedați aveau, în fond, un singur scop, ca oamenii să-L poată vedea. Cu ochii, și dincolo de ochi.Duminica a VII-a după Rusalii, vindecarea orbului din naștere; sursa foto: Arhiepiscopia Aradului

Orbul din naștere. Tina, saliva și taina omului făcut din țărână și suflet

Relatarea de la Ioan, capitolul 9, adâncește tema până la temelia ei. Ucenicii, care învățau necontenit din fiecare întâlnire, văzuseră până atunci vindecări în care suferința fusese descifrată de Iisus drept urmare a păcatului. De data aceasta însă, în fața orbului din naștere, primesc o lecție răsturnată. Orbirea acestui om nu este consecința păcatelor lui, nici ale părinților lui, ci „ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu”. Omul acesta ignorat de societate, invizibil pentru farisei, cerșetor la marginea vieții, este, fără să știe, o unealtă în epopeea mântuirii. E una supusă, răbdătoare, care își așteptase ceasul o viață întreagă.

Iar remediul ales de Iisus este, poate, cel mai încărcat de simbol din toate vindecările evanghelice, tina, pământ frământat cu salivă, unsă pe ochii orbului. De ce tocmai țărâna? Pentru că din țărână a fost făcut omul, iar suflarea, de care ține și saliva gurii, este partea de sus a alcătuirii lui, trup din pământ, viață din suflare. Gestul reface, în miniatură, actul creației. Acolo unde ochiul nu se formase, Creatorul revine asupra lucrării Sale cu aceleași „materiale” ale începutului. E aici o metaforă a „legii celei noi, care pentru voi și pentru mulți se varsă, spre iertarea păcatelor” ( moment din Prefacerea vinului în Sângele Domnului la Sfânta Liturghie).

Prima cuminecare

Ce altă comparație am putea găsi pentru vindecarea orbului, decât că a fost primul om care a avut parte de o cuminecare? Nu cu pâine și vin, prefăcute în Trupul și Sângele Domnului, în urma actului liturgic, ci cu tină și cu saliva Domnului. O cuminecare cu ochii, o vindecare aplicată direct asupra părții bolnave.

Caracteristica taumaturgă a euharistiei, a cuminecării, cum i se spune în popor, este precum curentul electric. Nu se vede, dar se simte, iar orbului nostru i s-a aplicat cea mai puternică energie, cea ziditoare și dătătoare de viață. Și nu de oriunde, ci chiar de la sursa primară și-a primit șocul ce i-a adus vederea în trup, de la defibrilatorul divin, dacă mi se permite metafora. Un transfer de energie camuflat într-un gest simplu.

Un cititor contemporan, crescut în limbajul medicinei, ar putea traduce scena într-o altă metaforă modernă, un „transplant” de viață din însăși ființa Vindecătorului. O sămânță de putere diseminată în stropul de pământ deblochează mecanismul biologic al vederii.

Să fie limpede, aceasta este o lectură metaforică, nu o explicație, minunea rămâne minune, iar Scriptura nu ține un curs de patologie. Dar merită observat că gestul a fost gândit să fie înțeles, natural, palpabil, pe măsura locuitorilor Capernaumului și a apostolilor. Un unguent din pământ și esență divină, pentru ochii unui om făcut din pământ și suflet, adică esență divină. Mesajul putea fi priceput și de pescari, și de cărturari, dacă voiau să-l priceapă.

Sâmbăta care deranjează. Suferința nu se programează

Un detaliu al relatării de la Ioan aprinde scandalul mai tare decât minunea însăși. Vindecarea orbilor, a acestui orb din naștere, are loc sâmbăta. E ziua în care Legea, în interpretarea ei încremenită, interzicea orice lucrare. Pentru farisei, aceasta este proba vinovăției, un om al lui Dumnezeu nu „lucrează” sâmbăta. Pentru Iisus, sâmbăta este exact ziua potrivită, semn al schimbării, al despărțirii de absurditățile rigide ale unei lumi vechi și închistate, care ajunsese să pună calendarul deasupra omului.

Traducerea în limbaj contemporan e la îndemâna oricui a avut vreodată un om drag suferind. Când un bolnav are nevoie de medic, nu-l amâni, nu-l programezi când are doctorul timp și chef. Suferința omului ar trebui să deschidă ușile. Ale cabinetului, ale sufletului, ale comodității noastre. Iisus nu poate rămâne indiferent la orbirea celor doi, nici la întunericul celui născut fără lumină, doar pentru că e „zi nelucrătoare”. Compasiunea nu are program de ghișeu. Iar o religiozitate care sancționează binele făcut în afara orelor unanim acceptate s-a transformat deja, fără să observe, în opusul ei.

Curajul orbului, frica părinților. O dramă de familie veche de două mii de ani

Ceea ce urmează după vindecare este, poate, partea cea mai actuală a întregii relatări. Fariseii deschid o adevărată anchetă: cine te-a vindecat, cum, când, de ce sâmbăta? Îl cheamă pe fostul orb, îi cheamă părinții, caută contradicții. Iar aici Evanghelia ne oferă un contrast de caractere zguduitor.

Părinții confirmă strictul necesar, da, e fiul nostru, da, s-a născut orb, și se retrag imediat din linia întâi. Spun „întrebați-l pe el, e în vârstă, va vorbi singur despre sine”. Evanghelia ne explică de ce ei se temeau de farisei, căci cine Îl mărturisea pe Hristos era dat afară din sinagogă. Și nu ni se spune nimic, detaliu cutremurător prin absență, despre bucuria lor de a avea un fiu care vede. Care îi vede, pentru prima oară, pe ei. Slăbiciunea lor arată cât de apăsătoare era puterea fariseilor în societate. Excluderea din viața de credință cântărea, pentru acești părinți, mai greu decât apărarea propriului copil.El Greco, Minunea vindecării orbului din naștere; sursa foto: Facebook

Soarta deficienților de vedere

Fiul, în schimb, omul care toată viața fusese un nimeni pentru societate, găsește un curaj pe care nu-l au nici părinții, nici cei care asistaseră la vindecarea sa. El le răspunde fariseilor cu o logică țărănească, dezarmantă, care le dărâmă întreg eșafodajul. Nu s-a auzit nicicând, le spune el în esență, ca cineva să fi deschis ochii unui orb din naștere, nici printre prooroci. Și „de este cineva cinstitor de Dumnezeu și face voia Lui, pe acesta îl ascultă”. Fostul cerșetor le predă cărturarilor o lecție de teologie elementară. Prețul plătit e cumplit, este dat afară din sinagogă. Exclus din comunitate pentru vina de a fi spus adevărul despre propria vindecare, el, care cutezase să le deschidă fariseilor ochii spirituali, ca să-L vadă pe Cel pe care el Îl mărturisea drept „Fiul Omului”, eufemismul transparent pentru Mesia.

Iar aici textul ne întinde, peste veacuri, o sugestie incomodă. Dacă noi am avea parte de o vindecare miraculoasă, petrecută într-un context religios, am avea curajul să o recunoaștem public? Sau ne-am teme de temutele sentințe ale social media, gura lumii de altădată, extinsă acum de la nivelul uliței la unul planetar? Orbul din Capernaum a înfruntat sinagoga, noi ezităm în fața secțiunii de comentarii.

„Oare și noi suntem orbi?” Diagnosticul care doare și azi

Finalul capitolului de la Ioan pare, la prima vedere, să încurce deslușirea, și tocmai de aceea o desăvârșește. Fariseii, simțind împunsătura, întreabă: „Oare și noi suntem orbi?”. Iar Iisus le răspunde cu una dintre cele mai tăioase fraze din întreaga Scriptură: „Dacă ați fi orbi, n-ați avea păcat. Dar acum ziceți: Noi vedem. De aceea păcatul rămâne asupra voastră.”

Nu mai e vorba, aici, de orbirea fizică a celor vindecați, ci de orbirea spirituală. Fariseii au inima închistată de dogme și nu Îl văd cu sufletul, așa cum Îl văzuse Petru pe Fiul lui Dumnezeu. Se revendică ba de la Avraam, ba de la Moise, își examinează pedigree-ul religios ca pe o avere, dar filiația divină nu se moștenește prin arhive.

Iar argumentul suprem le stă chiar în față, nerecunoscut. Nu s-a auzit ca cineva să fi vindecat vreun orb din naștere, nici printre prooroci. Orbul e mai clarvăzător decât ei toți, el, care nu văzuse nimic o viață întreagă aproape, Îl recunoaște pe Mesia. Ei, care „văd” totul, nu recunosc nimic. Verdictul lui Iisus rămâne valabil pentru orice epocă. Vinovată nu e neputința de a vedea, ci pretenția de a vedea a celui ce refuză lumina. Orbul care își știe orbirea e vindecabil. „Văzătorul” care și-o neagă însă, nu.

Acceptarea stării e primul pas spre vindecare, parcă așa spun psihoterapeuții, nu-i așa?

Orbii și muții de azi

Și acum, să întoarcem reflectorul spre noi, căci episoadele scripturale sunt precum icoanele pe sticlă, pictate invers, pe dos. Imaginea clară și destinată privirii noastre e pe partea opusă.

Campania de vindecare a lui Iisus, „vindecând toată boala și toată neputința în popor”, continuă și astăzi, iar avertismentul ei este mai actual ca oricând. Păcatul are drept căi de acces chiar simțurile noastre. Ochii, urechile, gura, pielea, tot ceea ce ne ajută să trăim, să muncim, să iubim ne poate pune, în același timp, sufletul în primejdie. Poarta luminii poate deveni poarta întunericului etern.

Privim lumea în care alergăm în fiecare zi. E o viață tot mai complicată, tot mai departe de natură și de ritmurile ei. Ne aruncăm în brațele consumerismului și tehnologiilor. Muncim nu ca să trăim și să asigurăm cele necesare familiilor noastre, ci pentru orgoliul achizițiilor, pentru două săptămâni de concediu în care același orgoliu e hrănit prin supraexpunere în social media. Avem legături tot mai slabe și mai neputincioase cu copiii noștri. Și alergăm așa, prin labirintul minciunii frumos ambalate, până când ni se îmbolnăvesc și trupul, și sufletul, iar copiii se înstrăinează. Unii ajung pe mâna drogurilor, alții robi ai internetului, cu ochii larg deschiși spre ecrane și complet orbi la lumea de alături.Vindecarea orbului din naștere, miniatură de secol V-VI Codex Purpureus Rossanensis; sursa foto: Made in south Italy today

Labirintul în care ne-am rătăcit singuri

Orbii din Evanghelia aceasta suntem noi, mutul suntem tot noi. Câți dintre noi nu am amuțit, de fapt, în propriile familii, unde nu ne mai spunem nimic esențial? Unii dintre noi vor avea șansa ca pe alături să le treacă un instrument al vindecării. Alții, și aceasta e poate cea mai frumoasă veste a textului, vor fi aduși în fața soluției de cei cărora le pasă de ei, așa cum mutul sau slăbănogul au fost aduși de alții înaintea lui Iisus. Nimeni nu se vindecă singur, și aproape nimeni nu e chiar singur.

Iisus nu mai umblă azi prin Capernaum, adică prin lume, ca să ungă ochii închiși ai minții cu un strop din natura tot mai străină de noi. Dar jumătate din remediu ne-a rămas la îndemână, natura însăși, țărâna, ritmurile, tăcerea ei vindecătoare. Iar cealaltă jumătate se numește credință, iar pentru cei ce nu o au încă, măcar faptele bune, care pot deschide ochii îndeajuns cât să vedem capcana în care ne afundăm. „Atât cât sunt în lume, Lumină a lumii sunt”, a spus Iisus, și nu vorbea despre cei 33 de ani ai petrecerii Sale fizice printre oameni, ci despre lumea creată, în întregul ei timp. Lumina lumii nu s-a stins la Înălțare, doar noi am tras obloanele.

Lecția părinților din Capernaum

Există, în drama familiei orbului, o lecție de educație pe care merită să o despachetăm separat. Asta pentru că vorbește direct generației de părinți de azi. Observăm un amănunt, părinții nu și-au ținut fiul orb acasă, ocrotit și ascuns, chiar și la vârsta adultă. Omul își trăia viața, cu infirmitatea lui, în cetate, acolo pe unde, într-o zi, a trecut Iisus. Dacă l-ar fi sechestrat în siguranța casei, cocoloșit până la sufocare, n-ar fi avut niciodată șansa întâlnirii care i-a schimbat destinul. Prima condiție a vindecării a fost, paradoxal, expunerea la lume.

Mecanismul celeilalte chei de vindecare („de este cineva cinstitor de Dumnezeu și face voia Lui, pe acesta îl ascultă”) îl știam, de altfel, din familiile de altădată. Copilului ascultător, care își împlinea îndatoririle lui de copil, învățătura și muncile simple ale casei, era respectuos și harnic, așadar, îi erau împlinite, la rândul lor, cererile și dorințele. Un schimb simplu, un contract nescris care așeza lumea.

Copilul crescut fără bariere e un orb lăsat fără baston

Astăzi, parentingul a luat-o, pe alocuri, razna, răsturnând acest echilibru. Părinții nu mai au timp de copii, iar copiii au învățat să exploateze vinovăția părintească. Ei cer obiecte fără să împlinească nimic pentru ei înșiși sau pentru casa în care trăiesc. Părinții nu mai știu să așeze bariere de respect și de intimitate, acoperă mereu parcursul greșit al copilului fără să-i explice acestuia ce au învățat ei înșiși din propriile căderi. Rezultatul e un copil care se bazează pe părinți ca pe niște sclavi obligați să-i corecteze erorile. Când rămâne singur, în viața care e cel mai complicat dintre jocuri, se va plânge veșnic de greutăți și va rămâne un neadaptat cronic.

Copiii au nevoie, pentru echilibrul lor mental, de bariere, precum coridoarele acelea din aeroporturi, care par să te încurce, dar de fapt împiedică busculada și te duc, ordonat, exact unde trebuie. E varianta modernă pentru strunga oilor. Un copil crescut fără nicio restricție nu e un copil liber, e un copil derutat.

Imaginați-vă că intrați într-un magazin după un produs anume și găsiți un raion cu mii de variante necunoscute, toate la același preț. Cum alegeți? Exact așa arată viața pentru un om căruia nu i-a trasat nimeni, la timp, niciun contur.

Educarea copiilor e dificilă și poate fi, uneori, dureroasă, dar ei trebuie învățați, vorba poetului, „mersul pe valuri în picioare”. Câți vor avea norocul ca, asemenea orbilor din Evanghelie, să treacă pe lângă ei Vindecătorul însuși, Lumina lumii, care să le predea regulile de bază printr-o scurtătură miraculoasă? Cei mai mulți vor avea doar ce le-am dat noi, fie un baston alb și o hartă, fie un întuneric confortabil. Căci copiii sunt orbi pentru ceea ce înseamnă cu adevărat viața, iar educația oferită de părinții responsabili, seamănă cu vindecarea miraculoasă a celor din Evanghelie.

„După credința voastră, fie vouă!”

La capătul acestor întâmplări, rămân în picioare câteva adevăruri simple, dar tăioase ca prima lumină a dimineții după o noapte petrecută în suferință. Vederea ochilor și vederea sufletului sunt două facultăți diferite, și o poți avea pe prima fără cea de-a doua, ca fariseii. Sau pe a doua fără prima, ca orbii care L-au recunoscut pe „Fiul lui David” înainte să-I vadă chipul. Apoi, e faptul că vindecarea începe cu un strigăt, cu recunoașterea propriei orbiri, și se pecetluiește cu o mărturisire care poate costa. Nu amintim că suferința nu se programează și că mila nu ține cont de calendar. Și că, în plin secol al imaginilor, în care privim totul și nu mai vedem nimic, întrebarea fariseilor a devenit, fără să vrem, întrebarea noastră de fiecare zi: „Oare și noi suntem orbi?”

Răspunsul, ne previne Evanghelia, nu-l dă oftalmologul, și nici soluția nu vine de la el și ochelarii săi, de la transplantul de cristalin ori lentilele de contact. Îl dă felul în care răspundem când Lumina lumii ne trece, discret, prin dreptul vieții, pe la colțul unui spital, în ochii unui copil, într-o pagină citită întâmplător, poate chiar acum. „Credeți că pot să fac Eu aceasta?”. Întrebarea e aceeași de două mii de ani. Doar noi ne schimbăm, sau nu, răspunsul.